Boariu Cristian
Era o zi frumoasă, cu tot cerul
senin,
Doream să grăbesc pasul catre Ierusalim, Gândeam că şi-azi veni-voi, cu ceeam ce-am furat, Cu aurul din traistă, puteam s-ajung bogat…
Nu îmi păsa că-n urmă lăsasem multe
lacrimi,
Ba chiar atâţia oameni, loviţi de-a mele patimi, Ah, câte mai facusem, şi le ştiam doar eu Nu îmi păsa de nimeni, nici chiar de Dumnezeu…
Încă o milă, două, iar dincol de
finici
Iuda, al meu tovarăş, unul din ucenici, M-aşteaptă să îmi spună, cum a întocmit planul, Vânzării unui om, numit Galileanul… ————————————————- Trecu o saptămână, de la acea-ntalnire, Cu Iuda, trădătorul, şi-a lui planuri haine, Si-azi, ooo, nu pot crede, ce ochii mi-au privit, Eu, Titus, eu , tâlharul, legat.. şi…osândit?
Da, aşa mi-au spus soldaţii, “Cu
alţi doi condamnaţi,
Iţi vei sfârşi viaţa…toţi trei crucificaţi”, Sentinţa a fost dată, toţi trei vom duce crucea, Urcând dealul Golgotei, vom împlini porunca.
Da, şi-am pornit, cu crucea, pe
umărul meu drept,
E grea, iar lemnul tare apasă greu pe piept, Dar ce e cu acesta, de poartă-aşa o cruce, De-abia a ridicat-o, o va putea El duce… ?
Ia să îl văd mai bine, de ce-i aşa
lovit,
Scuipat şi plin de sânge, întruna e hulit, O, dar de ce privirea, ‘şi întoarce aşa de blând, Peste ostaşii care-l lovesc mereu, urlând…
Oh… dar oare cine-i, unde l-am mai
vazut,
Privindul mai de-aproape îmi pare cunoscut, Ah, da, e-acela care de Iuda-fost trădat, Galileanul, dar oare de ce l-au condamnat?
Ce vină grea gasiră, în el,
Samariteanul,
De ce al lui vechi tovarăş, el Iscarioteanul, L-a dat fără de mila pe mâna lor, sărmanul, O, Iuda, nu vazut-ai în el pe-acel ce-i harul?
Şi-urcarăm greu-nainte, pe via
Dolorosa,
Dar nu puteam privirea să nu o ţin întoarsă, Spre El, care, cu greu, urca încet, de parcă, Pe spatele-i ar duce povara lumii toată…
O, iată, că se-apleacă, o,
e-ngenunchi sub cruce,
Povara de păcate şi crucea de-abia duce, Aş vrea să strig, să vină, un ajutor să-i dea, Cineva din mulţime, dar nu e nimenea…
Cum aş putea Străine, să-ţi ofer
ajutor,
Să te feresc de-ostaşii, care doar moartea-ţi vor Măcar, un strop de apă, pe buzele-ţi uscate, Măcar o dată-n viaţă, de mine fie-udate…
Dar, iată, că pe-un tânăr, un om
de prin Cirena,
Îl pun să duca crucea, lui Isus, dar aievea, Îl văd fără de cruce, dar tot păşind cu greu, Povara lumii duce-acest fiu de Dumnezeu…
Si iată, că ajunsa-m pe dealul
Căpăţânii,
Şi-ostaşii-ndat pe cruce ne pironesc, hainii, Dar mie nu imi pasă, eu ştiu, sunt condamnat, dar acest Om e oare pe drept crucificat?
Şi-mi amintesc că-ntruna, plângea
şi se ruga
Pentru-acei de sub cruce, pentru care murea, Şi-mi amintesc aievea, c-am auzit deodat’ “O, Tată, iartă-i Tată, căci ei nu ştiu ce fac!!!”
Dar n-oi uta vreodată, orice s-ar
întâmpla,
Cum eu am spus cu lacrimi, “Nu merită osânda, Noi doi talhari, la moarte, crucificaţi pe drept, Dar el… Galileanul, Isus din Nazaret?
Ucis-a el vreodată, a jefuit
cândva,
Ori mai degrab cu milă, el mâna-şi-ntindea, Peste bolnavii care un ajutor cereau, Pe toti aceştia-ndată, pe loc îi vindeca.
Şi-acum momentul vecinic,
rămasa-ntipărit,
Când el cu greu, în şoaptă, către min a grăit, Oh, Titus, nici un merit să ştii că tu nu ai, Dar azi, prin a mea jertfa, vei fi cu mine-n rai!!!
Şi mă privi străinul, dar pentru
mine-acum,
Acel om de pe cruce, era un tată bun, Simţii o pace-adâncă, ce mă cuprinse-ndat, Şi-nţelese-i că moare pentru al meu păcat…
Se stinse Galileanul, şi îl privii
plângând,
Simţind în piept iubirea de tată sângerând, Era o jertfă sfântă, din dragoste chemată, Şi-n ea-m primit iertare, fără de nici o plată….
Şi-atunci plânsei amarnic,
înţelegând că el
Murea, ca-ntreaga lume să vadă-n El un miel, Pentru a lor pacate, a mele, si-ale tale, Şi toţi să avem parte de-o vecinică iertare… |